Amintiri din copilarie - Partea IV

de Ion Creanga

Cum nu se da scos ursul din barlog, taranul de la munte stramutat la camp, ssi pruncul, dezlipit de la sanul mamei sale, asa nu ma dam eu dus din Humulesti in toamna anului 1855, cand veni vremea sa plec la Socola, dupa staruinta mamei. si oare de ce nu m-as fi dat dus din Humulesti, nici in ruptul capului, cand mereu imi spunea mama ca pentru folosul meu este aceasta? Iaca de ce nu: dragalita Doamne, eram si eu acum holtei, din pacate! si Iasii, pe care nu-i vazusem niciodata, nu erau aproape de Neamt, ca Falticenii, de unde, toamna tarziu  si mai ales prin caslegile de iarna, fiind noptile mari, ma puteam repezi din cand in cand, paslind-o asa cam de dupa toaca, si tot inainte, seara pe luna, cu tovarasii mei la claci in Humulesti, pe unde stiam noi, tinand tot o fuga, ca telegarii. si dupa cate-un sarutat de la cele copile sprintare, si pana-n ziua fiind iesiti din sat, cam pe la pranzul cel mare ne-aflam iar in Falticeni, trecand desculti prin vad, in dreptul Baiei, Moldova inghetata pe la margini, si la dus si la intors, de ne degera maduva-n oase de frig! Inima insa ne era fierbinte, ca ce gandeam si izbandeam. De la Neamt la Falticeni si de la Falticeni la Neamt era pentru noi atunci o palma de loc. Dar acum se schimba vorba: o cale scurta de doua poste, de la Falticeni la Neamt, nu se potriveste c-o intindere de sase poste, lungi si obositoare, de la Iasi pana la Neamt. Caci nu va para saga: de la Neamt pana la Iasi e catu-i de la Iasi pana la Neamt, nici mai mult, nici mai putin. si mai bine ramai pe loc, Ioane, chiteam in mintea mea cea proasta, decat sa plangi nemangaiat si sa te usuci, de dorul cui stiu eu, vazand cu ochii!... Dar, vorba ceea: Ursul nu joaca de buna voie. Mort-copt, trebui sa fac pe cheful mamei, sa plec fara vointa si sa las ce-mi era drag! Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgatoare si limpede ca cristalul, in care se oglindeste cu mahnire Cetatea Neamtului de atatea veacuri! Dragi-mi erau tata si mama, fratii si surorile, si baietii satului, tovarasii mei din copilarie, cu care, in zile geroase de iarna, ma desfatam pe gheata si la sanius, iar vara, in zile frumoase de sarbatori, cantand si chiuind, cutreieram dumbravile si luncile umbroase, prundul cu stioalnele, tarinile cu holdele, campul cu florile si mandrele dealuri, de dupa care-mi zambeau zorile in zburdalnica varsta a tineretii! Asemenea, dragi-mi erau sezatorile, clacile, horele si toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare insufletire! De piatra de-ai fi fost, si nu se putea sa nu-ti salte inima de bucurie cand auzeai, uneori in puterea noptii, pe Mihai scripcarul din Humulesti umbland tot satul cate c-o droaie de flacai dupa dansul si cantand:

Frunza verde de cicoare,
Asta noapte pe racoare
Canta o privighetoare
Cu viersul de fata mare.
si canta cu glas duios,
De picau frunzele jos;
si canta cu glas subtire
Pentru-a noastra despartire;
si ofta si ciripea,
Inima de t-o rupea!

si cate si mai cate nu canta Mihai lautarul din gura si din scripca sa rasunatoare, si cate alte petreceri pline de veselie nu se faceau pe la noi, de-ti parea tot anul zi de sarbatoare! Vorba unei babe: Sa dea D-zeu tot anul sa fie sarbatori si numai o zi de lucru, si atunci sa fie praznic si nunta. Apoi lasa-ti, baiate, satul, cu tot farmecul frumusetilor lui, si pasa de te du in loc strain si asa departat, daca te lasa pardalnica de inima! si doar ma sileam eu, intr-o parere, s-o fac a intelege pemama ca pot sa ma bolnavesc de dorul ei... si sa mor printre straini! ca varu-meu Ion Mogorogea, Gheorghe Trasnea, Nica Oslobanu si altii s-au lasat de invatat si, despre asta, tot mananca paine pe langa parintii lor. Dar zadarnica truda! Mama avea alte ganduri; ea imi pregatea cu ingrijire cele trebuitoare, zicandu-mi de la o vreme cu asprime:

- Ioane, cata sa nu dam cinstea pe rusine si pacea pe galceava!... Ai sa pleci unde zic eu. si Zaharia lui Gatlan merge cu tine. Luca Mosneagu, megiesul nostru, va duce cu caruta cu doi cai ca niste zmei. Ia, mai bine, repezi-te pana la el de vezi, gata-i de drum? Ca maine desdimineata, cu ajutorul Domnului, plecati.

- Nu ma duc, mama, nu ma duc la Socola, macar sa ma omori! ziceam eu, plangand cu zece randuri de lacrimi. Mai traiesc ei oamenii si fara popie.

- Degeaba te mai sclifosesti, Ioane, raspunse mama cu nepasare! la mine nu se trec acestea... Pare-mi-se ca stii tu moarea mea... Sa nu ma faci, ia acus, sa iau culeserul din ocnita si sa te dezmierd cat esti de mare! Apoi cheama pe tata si-i zice hotarator:

- Spune-i si d-ta baiatului, omule, ce se cuvine, ca sa-si ia nadejdea si sa-si caute de drum.

- Mai ramane vorba despre asta? zise tata posomorat. Are sa urmeze cum stim noi, nu cum vrea el, ca doar nu-i de capul sau. Cand m-ar bate numai atata grija, mai femeie, ce mi-ar fi? Dar eu ma lupt cu gandul cum sa-i port de cheltuiala, caci banii nu se culeg de la trunchi, ca surcelele. si la isti vro sase, afara de dansul, daca raman acasa, nu le mai trebuie nimica? Dar fiind el cel mai mare, norocul sau; trebuie sa cautam a-l zburataci, caci nu se stiu zilele omului! si poate vreodata sa fie si el sprijin pentru istialalti. Vazand eu ca nu-i chip de stat impotriva parintilor, incepui a ma gandi la pornire, zicand in sine-mi cu amaraciune: Ce necaz pe capul meu! Preotii nostri din sat n-au mai trepadat pe la Socola, si mila sfantului! nu-i incape cureaua de pantecosi ce sunt. Dapoi calugarii, o adunatura de zamparagii duglisi, din toata lumea, cuibariti prin manastire, ce nu ajung? si eu sa insir atatea scoli: in Humulesti, la Brosteni in crierii muntilor, in Neamt, la Falticeni, si acum la Socola, pentru a capata voie sa ma fac, ia, acolo, un popa prost, cu preoteasa si copii; prea mult mi se cere!... Acus ii spun mamei ca ma duc la calugarie, in Neamt, ori la Secu. si cu cata carte stiu, cu cata nu stiu, peste cativa ani pot s-ajung dichiu la vrun mitoc si sa strang un stiubei plin de galbeni, ca parintele Chirilas, de la jugarit, din Vanatorii Neamtului. s-apoi atunci... pune-ti, cuvioase Ilarie, plosca cu rachiu la sold, icrisoare moi cat se poate de multe si altceva de gustare in buzunarile dulamei, pistoalele in brau, pe sub rasa, comanacul pe-o ureche, si, cu sabia Duhului in mana si pletele in vant, ia-o la papuc, peste Piciorul Rau, spre Cararea afurisita dintre Secu si Agapia din deal, unde toata vara se aude cantand un glas ingeresc:

Ici in vale, la parau,
Mielusa lui Dumnezeu!

Iar cate-un glas gros raspunde:

Hop si eu de la Durau,
Berbecu lui Dumnezeu!...

Caci, fara sa vreau, aflasem si eu, pacatosul, cate ceva din tainele calugaresti... umbland vara cu baietii dupa... bureti prin partile acele, de unde prinsesem si gust de calugarie... stii, ca omul cuprins de evlavie. in sfarsit, ca sa nu-mi uit vorba, toata noaptea cea dinainte de plecare, pana s-au revarsat zorile, m-am framantat cu gandul, fel si chip, cum as putea indupleca pe mama sa ma dea mai bine la manastire; si tocmai cand eram hotarat a spune mamei acestea, iaca si soarele rasare, vestind o zi frumoasa, si Luca Mosneagu, insuratel de-al doilea, a carui tanara nevasta avusese grija sa-l trezeasca la timp si sa-l pregateasca de pornire... se si aude strigand afara: Gata sunteti? Haidem! ca eu va astept cu caii inhamati. Mama atunci ma si ia repede-repede la pornit, fara sa am cand ii spune de calugarie. si, scurta vorba, ne adunam, cu rudele lui Zaharia, cu ale mele, in ograda la mos Luca, sarutam noi mana parintilor, luandu-ne ramas bun cu ochii inecati in lacrimi si, dupa ce ne suim in caruta, suparati si plansi, ca vai de noi, Luca Mosneagu, harabagiul nostru, da bici cailor, zicand nevestei sale, care inchidea poarta dupa noi: Olimbiada, ia sama bine de borta ceea! Caci niste porci, spargand gardul intr-un loc, se innadise in gradina lui la papusoi. Era dimineata, in ziua de Taierea capului lui Ioan Botezatorul, cand ieseam din Humulesti, si fetele si flacaii, gatiti frumos, ca in zi de sarbatoare, foiau prin sat in toate partile, cu bucuria zugravita pe fete! Numai eu cu Zaharia, ghemuiti in caruta lui mos Luca, ne duceam surgun, dracului pomana, ca mai bine n-oi putea zice.

- Rogu-te, mana mai tare, mos Luca, zic eu, sa nu se mai uite satul ca la urs la noi! Luca Mosneagu, insa, mana cum stia el, caci smartoagele lui de cai erau vlaguiti din cale-afara, si slabi, si ogarjiti ca niste mati de cei lesinati, nu zmei, cum zicea mama, care nu stia cum sa ma urneasca mai degraba din casa.

- Fire-ar afurisit sa fie cine a mai desfiintat si catihetiile cele, tocmai acum in vremea noastra! zise Zaharia lui Gatlan, plin de naduh, dupa ce-am iesit la drum, afara. Cand sa-ti petreci si tu tineretea, apuca-te de carturarie; parca are omul zece vieti! Tot umbland noi din scoala in scoala, mai mult, ia, asa de frunza frasinelului, maine, poimaine avem sa ne trezim niste babalaci gubavi si oftigosi numai buni de facut popi, iesiti din Socola.

- Ce zici dumneata, mos Luca, despre unele ca aceste?

- Ce sa zic, dascale Zaharia; stim noi cum vi-s formele? Eu trebuie sa va duc la locul hotarat, si, de-aici incolo, cum v-a sluji capul. Hi, calutii tatei, sa ne intoarcem cat mai degraba acasa! Cum auzeam noi pe mos Luca pomenind cu drag de casa si cand mai vedeam cum raman satele si locurile frumoase in urma, si tot altele necunoscute se infatisaza inainte-ne, supararea noastra crestea la culme! Pentru fiecare fantana, parau, valcica, dumbrava si alte locuri dragalase ce lasam in urma-ne scoteam cate-un suspin adanc din piepturile noastre! si, dupa mintea ce-o aveam, neam fi intors inapoi chiar atunci, de nu eram dati in seama lui mos Luca, de care ne rusinam ca si de parintii nostri. Dupa un scurt popas, facut la podul de la Timisesti, de pe Moldova, pornim inainte spre Motca si suim incet-incet codrul Pascanilor. Apoi, din varful acestui codru, mai aruncam, nemernicii de noi, cate-o cautatura jalnica spre muntii Neamtului: uriasii munti, cu varfurile ascunse in nouri, de unde purced izvoarele si se revarsa paraiele cu rapejune, sopotind tainic, in mersul lor neincetat, si ducand, poate, cu sine multe-multe patimi si ahturi omenesti, sa le inece-n Dunarea mareata!

- Ei, ei! mai Zaharie, zic eu, coborandu-ne la vale spre Pascani; de-acum si muntii i-am pierdut din vedere, si instrainarea noastra este hotarata cine stie pentru cata vreme!

- Cum ne-a fi scris de la Dumnezeu sfantul, zise Zaharia, cu glasul aproape stins, s-apoi ramase dus pe ganduri tot drumul, pana la Blagesti, peste Siret, unde ne-a fost si masul in noaptea aceea. Dar vai de masul nostru! Aici, pe prispa unui rotar, putin de nu era sa ramanem chiori. De cu seara si pana dupa miezul noptii am stat numai intr-o fumaraie de baligi, ca la carantina, si tot ne-au cosit tantarii.

- Asa-i viata campeneasca, zise mos Luca, ciosmolindu-se si invartindu-se ca pe jaratic, de raul tantarimii. Cum treci Siretul, apa-i rea si lemnele pe sponci; iar vara te inadusi de caldura, si tantarii te chinuiesc amarnic. N-as trai la camp, Doamne fereste! Halal pe la noi! Apele-s dulci, limpezi ca cristalul si reci ca gheata; lemne, de-ajuns; vara, umbra si racoare in toate partile; oamenii, mai sanatosi, mai puternici, mai voinici si mai voiosi, iar nu ca isti de pe camp: sarbezi la fata si zbarciti, de parca se hranesc numai cu ciuperci fripte, in toata viata lor.

- stii una, mos Luca, zise Zaharia de la o vreme. Gainusa-i spre asfintit, raritile de-asemene, si luceafarul de ziua de-acum trebuie sa rasara; haidem sa pornim la drum!

- Ca bine zici, dascale Zaharie! parca t-a iesit un sfant din gura! Decat ne-om tot invarti si ciosmoli pe iasta prispa, mai bine sa scurtam din cale. Caci mare-i Dumnezeu, ne-a feri el de intamplari! si asa, luandu-ne ramas bun de la gazda, care era tot afara culcat, pe alta prispa, plecam. si cum iesim in sleah, parerea noastra de bine: intalnim cativa oameni, cu niste care cu dranita, mergand spre Iasi. Ne intovarasim cu dansii, de frica laiesilor din Ruginoasa, si hai-hai, hai-hai, pana-n ziua, iaca-ta-ne in Targul-Frumos, unde-am si injunghiat cativa harbuji intr-ales, de ne-am potolit, deocamdata, si foamea, si setea. Apoi, dupa ce s-au hodinit caii, am pornit inainte, spre Podu-Leloaie; si de aici, tot inainte spre Iasi, mai mult pe jos decat in caruta, caci zmeii lui mos Luca se muiasera de tot; si taranii nostri, glumeti cum sunt ei, ne tot sfichiuiau, in treacat, care dincotro, de ni-era mai mare rusinea de rusinea lui mos Luca. Iar, mai ales, pe la asfintitul soarelui, tocmai cand intram in Iasi, pe rohatca Pacurari, un flacauan al dracului ne-a luat in ras cum se cade, zicand:

- Mosule, ia sama de tine bine telegarii ceia, sa nu ia vant; ca Iasul ista-i mare si, Doamne fereste, sa nu faci vro primejdie!... Atata i-a trebuit lui mos Luca, s-apoi lasa pe dansul! cate parastase si panaghii, toate i le-a ridicat...

- Iauzi, mai! Dac-ar sti el, chiolhanosul si ticaitul, de unde am pornit asta noapte, s-ar strange leoarba acasa, n-ar mai dardai degeaba asupra caisorilor mei! s-apoi doar nu vin eu acum intaiasi data la Iasi, sa-mi dea povat unul ca dansul ce randuiala trebuie sa pazesc. Patruzecile mane-sa de golan! Daca n-a stat oleaca, sa-l invat eu a mai lua de alta data drumetii in ras! Vazand noi ca ne iau oamenii tot peste picior si pe mos Luca tulburat din cale-afara, cum eram in caruta, ne acoperim peste tot c-un tol, zicand eu, cam cu sfiala:

- Mos Luca, de te-a intreba cineva, de-acum inainte, de ce trag caii asa de greu, sa spui ca aduci niste drobi de sare de la Ocna, si las' daca nu te-a crede fiecare!...

- Ei, apoi?! stiutu-v-am eu ca si voi mi-ati fost de-acestia? zise mos Luca, mergand pe langa cai, plin de naduh; nu ma faceti, ca ia acus va ard cateva jordii prin tolul cela, de v-a trece spurcatul! Auzind noi ce ni se pregateste, ghiontitu-ne-am unul pe altul, chicotind innadusit, si ca' mai ba sa zicem nici carc! in sfarsit, dupa multe sfichiuiri ce-a primit mos Luca de la unii-altii, cum e lumea a dracului, mergand noi in pasul cailor, din hop in hop, tot inainte prin ratacanile de pe ulitele Iasilor, am ajuns intr-un tarziu, noaptea, in cieriul Socolei si am tras cu caruta sub un plop mare, undeam gasit o multime de dascalime adunata de pe la catiheti, din toate judetele Moldovei: unii mai tineri, iar cei mai multi cu niste tarsoage de barbe cat badanalele de mari, sezand pe iarba, impreuna cu parintii lor, si preoti si mireni, si marturisindu-si unul altuia pacatele!

Amintiri din copilarie - Partea I
Amintiri din copilarie - Partea II
Amintiri din copilarie - Partea III
Amintiri din copilarie - Partea IV


Aceasta pagina a fost accesata de 15829 ori.