Garabet Ibraileanu - Taranul si targovatul

Garabet Ibraileanu - Taranul si targovatul

de Ion Creanga



Opere complete ("Ostasul roman", Cernauti) e o editie frumoasa, ingrijita cu multa dragoste si din venitul careia un obol este destinat unui bust al lui Creanga la Cernauti.

Aceasta "editie completa" ni se pare prea completa, si nu asa cum a voit-o Creanga, care si-a pregatit editia inainte de a muri -- editia de Iasi, mai bogata si ea decat a voit-o el, executorii mai adaugand ceva peste gandul lui, si nici intr-un caz mai saraca.

De o bucata de vreme, dintr-un zel prea mare, dintrun fel de nevoie de tonalitate, scriitorii nostri morti sunt imbogatiti prea mult si cam cu de-a sila. Am protestat adesea impotriva acestei generozitati, cu ocazia unor editii ale lui Eminescu, ale lui Caragiale si ale altora.

E un fel de epidemie de "opere postume", care de cele mai multe ori sunt numai postume, dar nu si opere.

Sa cercetam aceasta editie completa. Mai intai, bucati cu paternitate indoielnica. in editia de fata, ca si in altele, se tiparesc versurile intitulate Oltenii in Iasi, raspandite pe vremuri in public si despre care ni se spune intr-o nota, pierduta in sutele de note de la sfarsitul volumului, ca se atribuie lui Creanga, desi se crede ca sunt de Miron Pompiliu. Atunci de ce se tiparesc aceste versuri in sir si la fel cu alte bucati, mai cu seama ca, daca se vor fi potrivind cu politicul Creanga, nu se potrivesc deloc cu poetul Creanga, care, in arta sa -- intrupare si expresie a atitudinii taranului roman din Humulesti de pe acea vreme --, are alta atitudine, alt ton in materia aceasta, si anume atitudinea si tonul din Mos Nichifor Cotcariul: un dispret distant si ingaduitor. si tot cu indoieli asupra paternitatii se tipareste aici si articolul Misiunea preotului la sate.

Apoi "postume": Calicul de la Talpalari, o istorie oarecare, fara subiect popular, am zice fara subiect "Creanga", e scrisa de un domn care ar fi auzit-o din gura lui Creanga cu cateva zile inainte de moartea scriitorului. si, in adevar, se vede bine, bine de tot, dar de tot, ca nu e scrisa de Creanga. Dar Creanga e Creanga prin talentul sau, prin stilul sau, prin farmecul sau. E, in adevar, proprietatea cuiva, chiar cand e redactata de altul, o idee, o teorie, dar nu o bucata literara (mai ales cand si intamplarea e un fapt intamplat). "Povestile" lui Creanga sunt ale lui Creanga nu prin subiect, prin "istorie" -- care sunt ale tuturora --, ci tocmai prin forma data de el. E atat de clar lucrul acesta...

Fat-Frumos, fiul Iepei ar fi sa fie o "postuma". (si daca ar fi, ar trebui indicat acest lucru.) Dar povestea nici nu e ispravita macar.

Noi am vazut pe vremuri la un anticar manuscrisul acestei povesti si nu l-am cumparat, nu numai pentru ca pretul era mai presus de resursele unui student, ci pentru ca nu prezenta nici un interes estetic. Acum ne pare rau, caci, daca am fi stiut ce rol o sa aiba, faceam sacrificii si-l confiscam.

Noi credem ca Creanga nici n-a avut de gand sa ispraveasca aceasta poveste si s-o tipareasca. Din toate povestile lui, aceasta e singura unde intreg continutul e numai miraculos. in toate celelalte, adevarate nuvele din viata de la tara, miraculosul e secundar si de multe ori e un ingredient pentru puterea realista a picturii oamenilor si vietii lor sufletesti. in Fat-Frumos, fiul Iepei e numai miraculos si bucata nu are valoare decat numai pentru limba, dar o valoare inferioara, chiar si din acest punct de vedere, fata de alte povesti, fiindca putinatatea fondului se traduce in putinatatea limbii (observ in povestea aceasta muntenisme, datorite probabil zetarului bucurestean, caci Fat-Frumos, fiul Iepei a fost tiparit in Convorbiri literare, din 1898, cand aceasta revista se mutase la Bucuresti. Mai observ cuvantul "mila" in loc de "posta").

Apoi sa se bage de seama ca, de cand incepe sa scrie Amintirile, Creanga nu mai scrie povesti. De atunci n-a scris decat Cinci paini, care nu e poveste, ci o snoava sau, mai just, rezolvarea unei probleme de aritmetica intr-o anecdota cu scop moral. Dupa faza povestilor, de cand incepe sa scrie Amintirile, Creanga se simte mai scriitor, nu mai "spune povesti" -- poate i se pare ca asa e mai serios si mai "literat" (acum scrie si o piesa de teatru!). Poate... Cine stie? Fapt e ca in activitatea lui observam doua faze, si in faza a doua nu mai pune la contributie miraculosul.

Fat-Frumos, fiul Iepei trebuie sa fi fost un manuscris vechi parasit de Creanga sau, daca e mai nou, un manuscris la care totusi a renuntat, genul continutului lui nemaifiind in preocuparile sale, ori considerandu-l deja, prea copilaresc.

Editia cuprinde si istorioare instructive ca Acul si barosul, Inul si canepa etc., luate din cartile de citire pentru scolile primare, alcatuite de Creanga in tovarasia altor institutori.

Creanga a scris aceste istorioare nu ca poet, ci ca pedagog, cu un scop pur didactic, incepator de didactic! E ceva voit, combinat, si nu acel joc al inteligentei si imaginatiei, care este arta. Inferioare, din acest punct de vedere, si mult inferioare, sunt "poeziile" lui Creanga, scoase din aceleasi carti de citire, scrise copilareste pentru copii, de un om care nici n-a fost poet in versuri:

    Clopotelul de la gara
    Dand semnalul de pornire
    Toti in graba alergara,
    Toti cu toti intr-o unire.

Cum pot fi literatura niste bucati scrise anume pentru a instrui si educa pe baietii din scolile primare?

...si mai ales literatura a lui Creanga! Frumusetea suprema, sau ceea ce e suprem in frumusetea operei lui Creanga este perfecta ei inutilitate. (De aceea bucati atat de bine si de viu scrise ca cele doua despre Mos Ion Roata, unde argumenteaza ori combate ceva, nu pot sta pe primul plan al operei sale.) El nu vrea sa dovedeasca nimic in bucatile sale cele mai bune, cum sunt Amintirile si Mos Nichifor Cotcariul. si daca din povesti rezulta morala, pedeapsa celor rai etc., nu e vina lui...

Putinele expresii sunt si defecte. Cand vrea ceva, atunci acela care scrie nu mai e taranul din fundul sufletului lui, ci targovatul, uneori institutorul. Critica gramaticii lui Macarescu e o pata in Amintiri. Aici nu vorbeste artistul, ci institutorul care combate si vrea sa dovedeasca. (Dar nauceala penibila a lui Davidica cu gramatica e arta, caci e vorba de o scena prinsa din realitate cu mult adevar si mult haz.)

Tot ce e orasenesc in Creanga e inferior. Mai intai, pentru ca este ceva eterogen conceptiei si expresiei generale a operei (tot asa expresiile neaos populare din Creanga ar distona vulgar in scrisul lui Maiorescu); si al doilea, pentru ca oraseanul Creanga era un mahalagiu. Cand taranul din el, care ramasese intact in fundul sufletului sau si pe care-l putea evoca in ceasurile mari, aparea stapan in constiinta lui, alungand in chip radical pe mahalagiul de formatie mai recenta -- atunci Creanga era nu numai un mare artist, dar si un spirit de o finete neintrecuta si in adevar aristocrat -- aristocratismul unei clase vechi, asezate, cu traditii si datini, cum erau taranii din Humulesti din mijlocul veacului trecut.

Din acest punct de vedere, petitiile lui la autoritati, articolele lui, o parte din scrisorile lui, puse in "opera completa" ca parte integranta a ei, strica, cu hotarare, impresiei estetice.

Noi credem ca Creanga trebuie ferit de orice pagina ramasa pe urma lui care se datoreste targovatului din el, cand aceste ramasite sunt in adevar ramasite, si nu bucati pe care el le-a scris ca arta si a inteles sa le puna in opera sa de arta si deci suntem siliti sa le primim ca atare.

Daca cumva avem dreptate, atunci tiparirea versurilor intitulate de editori "Satirice (versuri inedite)" -- triumful mahalagiului din Creanga -- este o mare greseala.

    Azi am bani, azi am parale,
    Azi de lume joc imi bat,
    La cazin si-n tribunale
    Sunt primit si-mbratisat.
    . . . . . . . . . .
    Onorabili si cochete,
    Eu cunosc a voastra sete

si tot asa mai departe... Acesta e omul care a scris vorbirea epica si evocatoare de plaiuri si de vremuri a lui David Creanga din Pipirig?

Aceste "Satirice" ne arata spiritul unui mahalagiu la cafenea si ne lasa sa ne inchipuim ce-ar fi fost, poate, Dragoste chioara si amor ghebos. Dar din lista personajelor piesei si din numele lor, ca si din pagina ramasa, ne putem face o idee de acea piesa de "teatru". A, daca taranul din Creanga ar fi zugravit mahalaua (domeniul atat de plicticos de mult exploatat de scriitorii nostri), ar fi fost foarte interesant. Dar, pe cat se pare, nu taranul, ci mahalagiul satiriza mahalaua. Fara indoiala, ca document sufletesc ar fi fost si aceasta piesa interesanta. Pagina de manuscris cu Dragoste chioara si amor ghebos era de vanzare alaturi de Fat-Frumos, fiul Iepei la anticarul de care a fost vorba mai sus.

Fireste, daca l-am feri de operele pe care nu le-a voit sa le lase ca literatura, ar mai ramanea la pasivul lui, raspunzator de ele, numai acele pasaje datorite targovatului, atat de putine, care sunt in opera tiparita de el in revistele literare.

Desigur, pentru studiul lui Creanga si pentru biografia lui, e binevenit totul. Dar e nevoie oare ca aceste documente sa fie trecute in opera lui literara?

si fiindca a venit vorba de biografia lui Creanga -- si fiindca multe bucati din editia aceasta nu pot avea, speram, nici pentru editori, decat un interes biografic (scrisori, petitii, demisii etc.) -- ne intrebam intru cat avem nevoie si de biografia lui de orasean, la care se raporteaza toate aceste documente biografice? Biografia aceasta ne poate satisface o curiozitate comuna, explicabila, legitima chiar, cand e vorba de scriitori scumpi noua, dar nu ne explica nimic din opera lui Creanga, pentru ca opera lui e, tocmai, in afara de viata lui de orasean, s-ar putea zice ca e contra vietii lui de orasean.

Biografia, cata ne trebuie, pentru explicarea operei lui, e in Amintiri. Iar biografia aceasta, in partea ei esentiala, care a conditionat pe scriitor, fiind a oricarui copil de taran din Humulestii de-atunci, s-ar putea completa cu reconstituirea vietii din vremea aceea din Humulesti si cu evocarea pitorescului naturii din valea Ozanei.

Autorul profund -- demiurgos -- al operei lui Creanga e poporul; conceptiile lui Creanga sunt ale poporului; al lui Creanga e numai talentul, pe care-l are din nastere. Opera lui Creanga nu datoreste nimic incidentelor biografice ale oraseanului din el, decat cateva pete (efect rau) si (efect bun, dar indirect) nostalgia dupa Humulesti, care e un factor al poeziei lui. Daca stim, pur si simplu, ca a fost un transplantat fara cultura, stim tot ce ne trebuie din biografia lui de targovat, ca sa-l putem intelege in totalitatea lui.

Daca pentru cercetatori e interesant tot ce-a ramas de la Creanga (ca si "postumele" lui Eminescu), pentru placerea estetica paginile "postume" ale lui Creanga sunt, toate, daunatoare. Creanga apare mai mic; apare, apoi, impur. si e nedrept sa se dea aceste pagini ca opere ale lui, laolalta cu celelalte.

Ce-ar zice el daca s-ar trezi si ar vedea astfel de editii, el care a cunoscut torturile autocriticii si autocorijarii, cum dovedesc manuscrisele lui chinuite, in care se vede atat de bine lupta pentru tot mai frumos, lupta care consta mai ales in inversunarea taranului din el de a curati manuscrisul, cu deosebire in privinta limbii, de imixtiunea targovatului.

Din cele de mai sus, nu urmeaza ca, daca ar fi sa recomandam o editie a lui Creanga, din cate exista azi, n-am recomanda-o pe aceasta. Am recomanda-o, desigur, pentru ca e mai exacta decat altele. Mai exacta -- nu exacta.






Garabet Ibraileanu - Taranul si targovatul


Aceasta pagina a fost accesata de 1251 ori.